Gandirea la China este un exercitiu extrem de complex. Mii de idei aparent nelegate ne trec prin cap: o economie infloritoare, un imperiu de o mie de ani, o tara suprapopulata, o limba ciudata, ultimul mare experiment comunist sau chiar cel mai mare centru al capitalismului mondial sunt concepte care se adapteaza usor Chinei. . Pe scurt, ne aflam cu un univers greu de rezumat si mai ales de inteles. Cum sa aduci ordine in acest haos?
Raspunsul nu este de asteptat sa fie departe de a fi simplu. Cu toate acestea, anumite evenimente din secolul XX ne-au apropiat de realitatea complexa a gigantului asiatic. Poate ca prima dintre acestea este cunoscuta drept „Marea Revolutie Culturala”. Acesta, concentrat intre sfarsitul anilor saizeci si inceputul anilor saptezeci, a fost conceput de Mao Zedong si aliatii sai ca un mijloc de a lupta impotriva gentrificarii si birocratizarii Partidului Comunist. In cuvintele liderului insusi, „du politica dincolo de stat”. Intr-un context in care Partidul Comunist devenise principala forta hegemonica a tarii, structurile sale erau confundate si impletite cu statul, a fost necesara redeschiderea campului politic.
Miscarea nu a fost lipsita de riscuri, deoarece acuza direct Comitetul Central al Partidului ca s-a distantat de oras. O noua clasa crescuse sub protectia statului, iar singura modalitate de a corecta aceasta tendinta era recrearea contragreutatilor politice din exterior. Mao Zedong, la varsta de saptezeci si trei de ani, isi arata din nou tot geniul politic. Si este ca dincolo de dezbaterea teoretica Revolutia Culturala a avut consecinte practice foarte clare.
In primul rand, Mao insusi s-a lansat pentru a recuceri puterea. Exclus din principalele organe de conducere dupa esecul „Marele Salt inainte”, a trebuit sa ocoleasca structura partidului daca dorea sa revina in prima linie politica. Mao s-a invelit din nou in steagul revolutionar si si-a sustinut ascensiunea intr-o noua generatie de studenti chinezi. Milioane de tineri au marsaluit la Beijing pentru a sprijini noua revolutie. La urma urmei, cine ar fi putut rezista unui apel atat de clar ca „foc la sediu”?
Mii de protestatari impacheteaza Piata Tiananmen purtand cartea rosie a lui Mao in timpul Revolutiei Culturale.
In cateva luni vechii lideri fusesera complet discreditati. Cu toate acestea, nu toate au fost vesti bune pentru Mao Zedong. In primele luni ale Revolutiei, in urma lozincilor orientate catre participarea politica de masa, multe experimente sociale autonome au aparut in fabrici sau scoli. Populatia chineza, stimulata de la Beijing, si-a asumat intr-adevar remodelarea vechiului aparat de stat-partid. Repolitizarea societatii fusese un succes.
Cu toate acestea, curand a devenit clar ca noile organizatii si tendinte nu vor fi usor de controlat. Partidul, lipsit de vechile sale cadre, era acum foarte permeabil la influentele externe. Nu a durat mult pana cand lupta politica a ajuns pe deplin in organizatie. 1967 si 1968 au fost ani deosebit de sangerosi si doar datorita loialitatii armatei, condusa de Lin Biao, figura lui Mao a reusit sa controleze situatia.
Milioanele de tineri care pana nu demult defilasera prin Beijing erau acum reclusi in mediul rural. La urma urmei, Mao inca considera taranimea un subiect cheie al revolutiei. Nu a stricat ca acesti tineri incomozi au fost „reeducati” in mediul rural. In al IX-lea Congres National al Partidului Comunist, desfasurat in 1969, structura centrala a organizatiei avea sa incheie Revolutia Culturala.
„Tinerii educati trebuie sa mearga la tara pentru a fi reeducati de taranii saraci”, 1969.
Procesul, dincolo de luptele interne pentru putere, a avut un mare impact asupra culturii politice chineze, iar cand Marele Cirmaci a murit in 1976, diferitele versiuni din jurul lui au iesit din nou in prim-plan. Pe de o parte, cunoscuta popular sub numele de „Gasca celor Patru”, formata din Jiang Quing, Zhang Chunqiao, Yao Wenyuan si Wang Hongwen, a aparat fara critica actiunile comise. Acestia reusisera sa urce in partid in timpul Revolutiei Culturale si chestionarea acelor ani ar putea implica sub semnul intrebarii pozitia lor.
Pe de alta parte, dupa moartea lui Mao, figura lui Deng Xiaoping a aparut din nou. Acesta, care ajunsese sa fie arestat si alungat ulterior in interiorul tarii, reprezenta ideea „indreptarii celor stramb”. Adica, in timpul Revolutiei Culturale, teoria si practica s-au indepartat cu consecinte groaznice. A fost necesar sa se revizuiasca procesul si sa se asigure ca acest lucru nu se va intampla din nou.
In anii urmatori, in China avea sa aiba loc un adevarat razboi pentru putere. Multi pareau sa fie in pozitia ideala pentru a-l succeda lui Mao Zedong si abia in 1978 Den Xiaoping si-a putut asigura in sfarsit conducerea. Cu toate acestea, poate mai interesant decat concentrarea asupra diferitilor actori din aceasta lupta este sa analizam diferitele tendinte ideologice care au intrat in conflict.
In Partidul Comunist Chinez, a fost impusa o repudiare totala a Revolutiei Culturale. Daca veti consulta cartile oficiale de istorie, veti constata cu usurinta ca aceasta perioada este insotita de atribute precum „catastrofa nationala”. Noua linie politica va folosi de acum inainte Revolutia Culturala ca exemplu negativ. Tendinta de urmat ar trebui sa duca la „depolitizarea” societatii. „Exagerarea luptei de clasa”, dupa spusele noilor conducatori, trebuia corectata. Dezbaterea trebuia sa fie circumscrisa in cadrul Partidului Comunist. Intre timp, muncitorii si taranii aveau sa abandoneze treptat organizatia centrala. Noile cuvinte la moda la Beijing au fost dezvoltare si stabilitate.
Revista Time l-a numit pe Deng Xiaoping Omul anului in 1979.
Cu toate acestea, nu toate au fost victorii pentru Deng Xiaoping si aliatii sai. Figura lui Mao a continuat sa fie inexpugnabila si, desi aceasta a servit la justificarea legitimitatii partidului si a noului nationalism chinez, a permis si mentinerea valorilor de baza ale socialismului. Cu alte cuvinte, oricat de mult efort a depus noua conducere politica intr-o reforma mai deschisa pietei, a trebuit mereu sa negocieze cu traditia revolutionara. Muncitorii si taranii au gasit in vechea retorica maoista un mijloc foarte util de a se opune comercializarii anuntate de la Beijing. Pana la urma, insusi Partidul Comunist a fost nevoit sa-i atribuie Marelui carmaci „70% corect si 30% incorect”, regula cu care a intentionat sa inchida dezbaterea. China se confrunta cu o noua etapa de guvernare.
Zonele rurale au fost primele care au perceput noua directie politica. La inceputul anilor 1980, nimeni cu cea mai mica cunoastere a zonei rurale chineze nu se indoia de necesitatea introducerii unor schimbari in aceasta. Fermieri infometati, cu trupurile aplecate de la lucrul pamantului si cu case mohorate cu o masa si cateva scaune ca singurul mobilier. Secolul al XIX-lea, in ciuda imbunatatirilor introduse de revolutie, inca parea foarte prezent in China in 1980.
Productia trebuia sa creasca urgent si guvernul central nu a ezitat sa inlocuiasca Comunele Populare cu sisteme de munca de responsabilitate familiala sau individuala. Pamanturile au fost redistribuite intre tarani. In plus, acum isi puteau vinde surplusul de productie la preturi nestabilite de stat. In mediul rural s-au nascut noi relatii de piata si, desi acesta a continuat sa fie cu mult sub nivelul de trai din orase, este adevarat ca veniturile rurale nu au incetat sa creasca intre 1978 si 1984. Pe tot parcursul procesului, conflictul social a fost foarte scazut. , intrucat desi disparitia Comunelor presupunea pierderea drepturilor sociale colective, datele economice bune au dat argumente reprezentantilor guvernamentali.
Cu toate acestea, in 1984, noii lideri de la Beijing se simteau deja suficient de increzatori pentru a muta reforma de la rural la oras. Daca totul ar fi mers bine acolo, de ce nu ar functiona la fel in mediul urban? Punctul central ar fi intreprinderile municipale de stat. Acestea, s-a spus intr-un mod imprecis, ar trebui sa obtina mai multa autonomie. Resursele industriale trebuiau redistribuite, desi a devenit rapid clar ca acest lucru nu va fi la fel de simplu ca in zonele rurale. Cum ar fi calculata valoarea acestor resurse? Cine ar? Opacitatea Partidului Comunist nu a ajutat, iar prezenta unor interese economice importante a dus la o crestere spectaculoasa a coruptiei. Companiile au cazut in mainile celui mai mare ofertant, dand nastere unui proces autentic de privatizare a proprietatii statului.
Noii manageri industriali s-au trezit si ei cu o legislatie foarte favorabila. Acestea ar putea rezerva procente din ce in ce mai mari din profit si ar putea vinde toata productia excedentara la preturile pietei, adica in afara controlului statului. Pe de alta parte, fostii lucratori au vazut cum sistemele extinse de protectie sociala s-au redus treptat. „Borul de orez garantat” a devenit un anacronism de alta data.
Politica de reforma a fost insa nenegociabila si guvernul, in care nu putini lideri strangeau averi autentice, a urmat calea marcata. 1988 este cunoscut de multi analisti drept „anul contractului”. Noile pachete legislative au asigurat mai multa libertate de actiune companiilor, care au fost deschise investitiilor straine, au obtinut mai multe facilitati de credit sau o mai mare flexibilitate in contractarea individuala.
Masurile, asa cum era de asteptat, nu au corectat situatia. Dimpotriva, diferite grupuri de interese au vazut in ele oportunitatea perfecta de a obtine mai multe beneficii. Intr-un sistem de preturi in doua sensuri, noua autonomie a permis companiilor sa redirectioneze mai multe produse catre piata unde s-au realizat profituri mai mari. Planificarea si distributia sociala au suferit o alta lovitura grea. Intre timp, cativa si-au umplut buzunarele cu impunitate.
Pana acum multi se intrebau unde a ajuns vechiul ideal maoist al egalitatii sociale. In universitati, studentii se organizau din nou impotriva guvernului si a partidului. Si desi protestele se raspandisera de la mijlocul anilor 1980, acum ele pareau sa treaca dincolo de zidurile facultatilor. Peste noapte orasele s-au umplut de graffiti impotriva coruptiei, a sistemului de preturi sau a represiunii aspre de stat.
Incetul cu incetul, miscarea prindea contur, desi au fost atat de multi cei care si-au ridicat vocea incat a fost greu sa avanseze dincolo de ceea ce nu si-au dorit. Grevele foamei si marsuri masive au inundat Beijingul. Guvernul, intre o stanca si un loc greu, a avut putin de oferit si pe 20 mai 1989 a fost declarata legea martiala. Mesajul a fost clar: renuntati la proteste si plecati acasa. Starea ar fi o provocare directa pentru autoritati. Foarte putini au fost insa cei care au parasit careul.
Tensiunea a crescut zilnic, iar dupa o lunga intalnire liderii Partidului Comunist au decis sa rezolve situatia pe cale militara. Soldatii si tancurile din diviziile 27 si 28 au fost trimisi la Beijing. Acestea urmau sa preia controlul deplin asupra centrului orasului. Protestatarii au rezistat din nou, dar nu s-a putut face nimic impotriva armatei RPC. Numai in primele patru zile ale lunii iunie, se estimeaza ca au murit cateva sute de oameni, inclusiv civili si soldati. In dimineata zilei de 5 iunie, tancurile au ajuns in sfarsit in Piata Tiananmen. Pe strazile largi ale orasului, doar un singur manifestant statuse in fata armatei. Acest om, inca necunoscut, ar ridica evenimentele din lumea occidentala la categoria de mit. Intre timp,
Fantomele vechii Revolutii Culturale, dupa mai bine de 20 de ani, revenisera sa fie la ordinea zilei. Oamenii au vrut sa fie din nou un actor politic relevant. Cu toate acestea, intr-un sistem construit pentru a evita acest lucru cu orice pret, cererea a fost pur si simplu inacceptabila. Politica centrala nu putea fi contestata si doar „stabilitatea” era garantul „dezvoltarii”. Dupa cum rezuma sloganul oficial: „imbogatiti-va”, desi ar fi putut foarte bine sa adauge, „si nu faceti politica”.
Urmatoarele decenii vor fi, fara indoiala, marcate de infrangerea studentilor din Tiananmen, dar asta este o alta poveste.