Recenzie film X-Men Origins: Wolverine (2009)

Incep prin a marturisi ca astazi voi fi mai subiectiva decat naratorul din romanele lui Proust, motiv pentru care X-Men Origins: Wolverine a primit de la mine un punct sau doua in plus fata de cat ar merita in mod normal. M-a lovit o nostalgie nejustificata dupa ce s-a terminat filmul, nostalgie care m-a facut sa revad si primul X-Men, poate din cauza faptului ca vizionarea mi-a starnit amintiri placute legate de desenele animate care stau, in parte, la baza filmelor si care mi-au placut teribil in copilarie.

Mai mult decat atat, Hugh Jackman are asupra mea un efect pe care numai Ralph Fiennes l-a avut in Pacientul Englez, asadar iata o alta sursa de subiectivitate constanta. Filmul a reusit, mai mult decat altele, sa ma faca sa inchid ochii in fata gafelor si cliseelor, desi asta nu inseamna ca spiritul meu critic nu da din picioare dornic sa se afirme, indemnandu-ma  sa le bifez pe lista si  sa le toc pe fiecare in parte.

Exact ca Hannibal Rising, X-Men Origins: Wolverine face o calatorie inapoi in timp si se dedica exclusiv personajului Logan, aducand in lumina trecutul sau dur de mutant. Impreuna cu fratele sau, Victor (Liev Schreiber), mutant si el, Logan isi infrange traumele din copilarie si isi continua viata, ajungand amandoi in armata alaturi de alti mutanti. Cand Logan decide sa renunte si isi reface viata alaturi de iubita lui (da, alta decat Jean!), situatia se complica intrucat apare din urma fratele acestuia care, prin faptele sale, il impinge pe Wolverine inspre programul Weapon X. Prin intermediul acestui prequel sunt rezolvate cateva necunoscute din ecuatia personajului protagonist, cum ar fi sursa traumelor sale, motivul alegerii numelui Wolverine sau natura puterilor si a capacitatii lui uimitoare de vindecare.

Gasisem la un moment dat pe CinemaRx o sectiune unde sunt trecute pe categorii cliseele cele mai cunoscute din filme. Cu placere va spun ca am regasit in Wolverine multe dintre ele, fapt care imi confirma ca americanii nu se mai satura de ele si nu se dezmint, folosindu-le pana se vor toci de tot. Imaginati-va situatia urmatoare: un aborigen din Strainezia (nu conteaza tara) rosteste zeci de cuvinte pe care mutantul le traduce prin trei vorbe in engleza. Si reciproca e valabila. De cate ori nu am vazut filme in care personajul vorbeste la telefon scurt, i se comunica ceva in 10 secunde, iar cand se apuca sa transmita mai departe, insira explicatii timp de vreo 5 minute. Pe de alta parte, m-am amuzat sa constat ca tehnologia din filme in ceea ce priveste calculatoarele a stagnat, desi au ajuns din punct de vedere stiintific sa impregneze oasele lui Logan cu te miri ce metal nemaipomenit, facandu-l aproape indestructibil. Spun asta pentru ca personajele noastre continua sa tasteze cuvinte ca si cum ar fi o comanda pentru calculator, programand constructii, mamuti sau chiar oameni prin doar 6 litere: ENGAGE. Nu e fascinant sa constati ca in filme nu exista mouse, ci comenzi simple, la mintea cocosului, iar noi, in realitate, ne chinuim cu registri, comenzi in DOS si setari din BIOS?

Am mai invatat din filmul asta ca, daca esti telepatic si comunici cu altcineva prin intermediul undelor mintii, trebuie sa duci mana cumva la tampla, ca si cum ai avea acolo un buton sau ca si cum ar trebui sa-ti sustii capul, altfel ies undele haotic si nu se transmite mesajul. Nu mai are rost sa dezvolt teoria conform careia se incalca legi elementare ale fizicii si dispar forte acolo unde in mod normal domnesc (in curbe, de exemplu), de dragul principiului suspension of disbelief, mai ales ca avem de-a face cu un S.F. al carui scop nu este sa dea lectii si exemple fidele de mecanica, termodinamica si optica. Insa toate elementele astea conventionale cu care ne-au obisnuit filmele americane au devenit totusi desuete si ponosite si nu ma mai surprind, nici incanta.

Victor Creed, fratele lui Logan, e detestabil, cu un temperament de om nedus la cursurile de anger management, e un personaj plat si dur, o primata cu gheare, a carui imagine, insa, s-a indulcit in mod implacabil in momentul in care mi-am adus aminte ca actorul care-l interpreteaza (Liev Schreiber) a jucat si in The Painted Veil, in rolul amantului lui Kitty Fane.

Intr-una dintre scene am avut onoarea de a vedea adanc in narile lui Hugh Jackman, beneficiind de un unghi favorabil care, in zilele senine si fara nori, ne-ar fi putut ajuta sa patrundem cu privirea pe sinusuri in sus pana la creier. Scapare la montaj sau nu, nici nu mai conteaza.  Lasand asta la o parte, va invit sa va delectati cu o rasturnare de situatie draguta pe undeva pe la mijlocul, sau poate spre finalul filmului, depinde cum priviti treaba. Am aruncat un ochi pe CinemaRx si m-am umplut de incantare la vederea notei umflate cu steroizi. Din pacate, 9 este noul 6.