Transportul traditional, o poveste fabuloasa

Must read

Despre aceasta inedita abordare a unei prezente zilnice din viata traditionala a romanului dr, Georgeta Rosu, de la MNTR, omul care s-a ocupat de expozitie, ne spune o poveste fascinanta. „Pentru om, in general, si pentru taran, in special, transportul este o activitate zilnica, necesara, asa cum sunt haina, casa sau hrana.
Atat mijloacele cat si tehnicile de transport traditionale sunt creatia geniului tehnic al oamenilor, marturii ale puterii de adaptare a acestora la mediul inconjurator si ale inteligentei lor native. In cadrul gospodariei traditionale au aparut, cele mai vechi dispozitive de transport, actionate pe baza de parghii sau prin locomotie si tarare. Tot aici au fost confectionate suporturile pentru vehiculele cu tractiune animala si chiar vehiculele de care locuitorii satelor aveau nevoie.

Din atelierele mestesugarilor din sate au prins viata recipientele de transport si depozitare lucrate din lemn monoxil si din doage; din lut si olarit (oale cu manusa, ulcioare, vase de capacitate pentru pastrat alimentele, gazornite); din metal (galeti din arama si tabla, gazornite din tabla, articulatii de care etc.). In satele din Delta si de pe malurile Dunarii mesterii cioplitori in lemn au realizat luntrile monoxile, lotcile, barcile din lemn, plutele sau saniile folosite iarna. Ocupatiile secundare (pescuitul, vanatoarea si culesul in natura) au contribuit la randul lor la dezvoltarea transporturilor determinand adaptarea deplasarii la mediul geografic. Asa au aparut varzobii de mers pe nametii de zapada, matele pentru mers pe gheata si schiurile care ajutau la deplasarea rapida pe timpul iernii. Zonele cu umiditate mare in care noroaiele se intindeau pe suprafete mari au determinat aparitia si utilizarea picioroangelor, a saniilor trase de cai sau a cobilitei pentru transportat apa si marfurile spre si de la targ.”

Inainte de acestea sau in acelasi timp, cine poate sti succesiunea exacta, omul si-a folosit corpul ca mijloc de transport. „Omul si-a folosit insa si propriul corp pentru transportul unor poveri mici. Femeile purtau copilul pe cap, asezat in copaie sau in leganus sau pe spate; pe umar erau purtate cobilitele, ulcioarele, donitele dar si desagii. Astfel mainile ramaneau libere pentru a mai cara si alte poveri. Bustenii erau tarati, dupa ce erau agatati de un lant, sprijinit de umar, sau erau legati in spatele carului si trasi cu caii sau boii. Surcelele, paiele si nuielele, stranse in legaturi, erau transportate pe spate mai ales de catre femei, acestea ajutandu-se de unul sau doi pari (cu umerasul), de cracana (par bifurcat la unul din capete) sau de prajina.”, ne spune dr. Georgeta Rosu.

Diverse modalitati de transport au fost translate in plan spiritual: ”Sfintii militari – Gheorghe, Dumitru si Toader – pictati de iconarii populari in ipostaze de calareti dar si Sf. Ilie traversand cerul in trasura completeaza functiile si tipologia atat de variata a mijloacelor de transport populare cu incarcatura magica, fabuloasa.”

Expozitia a fost realizata de MNTR in parteneriat cu Complexul Muzeal National „Astra” si Muzeul National al Agriculturii.

Calatorii straini

Am ales cateva texte, care apar in expozitie, frumoase, graitoare, unele pagini de literatura, despre diverse modalitati de transport.

Cu Sania

„Saniile sunt carute fara roti; ele aluneca cu mare iuteala. nu se opresc pentru a schimba pe drum … Anul trecut cand ne aflam in Moldova, au venit in douazeci si patru de zile niste calugari cu saniile de la Moscova pana la Iasi, alunecand pe zapada dupa cum am aratat . Dar cine stie ce ti se poate intampla cu degetele de la maini si picioare sau cu incheieturile din pricina groaznicei asprimi a gerului. Multi si-au pierdut picioarele si mainile si foarte multi degetele si nasul. Cat despre noi, nu am avut indrazneala de a o asemenea expeditie si nici nu eram pregatiti cele de trebuinta pentru o astfel de imprejurare. Anul trecut, in tara Romaneasca, incercarile noastre de a calatori iarna au dat gres, caci desi ne-am facut haine de blana, manusi si vesminte calduroase de tot felul, si ghete captusite cu lana, n-am izbutit sa scapam de frig”. (Paul de Alep (1656), in “Calatori straini despre Tarile Romane”, volumul VI, 1976, p. 300).

Cu pluta

„Ali-Aga trecuse inot in ajun pe celalalt mal, adunase cu biciul cam trei sute de moldoveni din imprejurimi, ii tinuse toata noaptea sa incheie o pluta pacatoasa din trunchiuri de copac pe care a folosit-o pentru a trece din nou in partea noastra; dar toate acestea nu ii garantau trainicia. (…) Rostirea mai intai a numelui lui Dumnezeu, urmata apoi de mai multe lovituri de bici, a fost semnalul pentru lucratori. Ei au deshamat si au adus pe brate trasura mea pana la marginea prapastiei, unde cateva sape date in graba, abia aratau o dara usoara pe povarnis. I-am vazut atunci, nu fara infiorare, gata a fi striviti de greutatea caretei mele, pe care au coborat-o pe pluta, unde nu a putut fi asezata decat de-a curmezisul, si pentru a o tine astfel asezata, au fost pusi patru din acesti nenorociti sa se culce sub rotile care, daca s-ar fi miscat cat de putin, ar fi dus cu ele tot echipajul in fundul raului. Dupa aceasta operatie – care facuse ca pluta sa se impotmoleasca de tarm cu unul din capetele sale, iar partea opusa sa se scufunde cu sapte pana la opt degete – au trebuit sa se trudeasca spre a o aduce la linia de plutire, deci o suta de oameni i-au venit de hac; apoi au insotit-o, parte ajungand cu picioarele pana la pamant, parte inot si au carmit-o cu prajini lungi pana la celalalt mal, unde niste bivoli adusi anume au ridicat trasura mea; am vazut-o cat ai clipi din ochi deasupra rapei opuse. Am rasuflat atunci mai usurat si pluta care s-a intors curand ne-a transportat si pe noi fara niciun fel de neajuns sau greutate”. (Baronul Francois de Tott (1767-1769), in Calatori straini despre Tarile Romane” vol. IX, 1997, pp. 599-600)

Cu caruta

„In ziua de luni, 9 ianuarie, caruta mea fiind, in sfarsit, suita pe o sanie, am parasit Iasii, pe inserate. Cum zapada era inalta si nu se facuse inca o partie mai batatorita, ne-am tarat cu greu, fara a depasi decat arareori iuteala unui om mergand pe jos, si intrerupandu-ne des. Cu o iuteala de patru mile pe ora trebuia sa ajungem la prima statie de posta pe la orele 10 sau 11. am avut tot timpul cate sase cai, desi platisem numai pentru patru. N-am putut sa ma lamuresc daca asa este obiceiul sau mi s-a facut cumva vreo favoare. Dupa ce ne-am trudit cateva ore, cat de multe nu stiu (caci nu-mi aduceam aminte sa-mi intorc ceasul decat seara la culcare), in cele din urma ne-am impotmolit de tot. Din fericire, eram la patru mile de statia de posta. Dupa ce s-a straduit vreo ora sau doua, fara nici un rezultat si a mai faramat si destule scule, unul din surugii a pornit spre statia de posta, dupa ajutoare. El s-a intors cam spre ziua cu un al treilea surugiu si cu cinci cai in plus pe langa cei sase pe care ii aveam dinainte. A reinceput scena cu pleznituri de bici, strigate si opintiri pentru ridicarea saniei si tot cu acelasi rezultat. Caii, ce fusesera adaugati celorlalti, pareau mai degraba sa fi slabit decat sa fi intarit puterile noastre reale. Cu bice, alcatuite dintr-un bat scurt si cu o bucata de sfoara, ca aceea cu care legi impreuna o jumatate de duzina de carti, nu poti produce decat doar o impresie de o clipa”. (Jeremy Bentham (1786), in “Calatori straini despre Tarile Romane” vol. X, partea I, 2000, p. 713)

Vestile “calatoare”

Transportul, calatoriile erau si prilej de cunoastere pentru oameni. Se cunosteau intre ei, isi aflau povestile, faceau schimb de experienta.

„Caile de comunicatie circulate mai intens au fost numite, pana in vremurile noastre, drumuri mari. Ele sunt atestate de documentele istorice, dar si de informatiile etnografice si textele folclorice: haiducii pradau la drumul mare, se iesea cu jalba in drumul mare, erau hoti si banditi de drumul mare etc. Calatorii de pe drumurile vechi, circulate numai de care cu boi si carute cu cai, aveau, din loc in loc, popasuri numite dejugatori, locuri de dejugare a boilor. Acestea erau amplasate la marginea localitatilor, in locuri adapostite de vanturi si cu o sursa de apa in apropiere. Distanta dintre dejugatori era hotarata de rezistenta animalelor de tractiune. Seara orice calaret, carutas sau simplu calator pedestru trebuia sa faca acolo popas, sa cineze si sa-si refaca, impreuna cu animalele injugate, inhamate sau calarite, puterile pentru a doua zi. La roata carutei sau pe cracanele de lemn calatorii fierbeau mamaliga, isi pregateau hrana, culegeau informatii de la localnici despre starea drumurilor si distantele dintre sate. Dejugatorile erau mici nuclee de viata sociala care grupau interesele carausilor cu cele ale localnicilor. Acolo se faceau schimburi de produse, de idei, de elemente de civilizatie si cultura. Drumurile-vai si drumurile-ape si-au implinit menirea de culoare de circulatie ale civilizatiei si culturii mai ales in punctele lor de rascruce, de intretaiere a drumurilor, la vadurile apelor curgatoare si in zona trecatorilor carpatice. Aici, unde popasurile erau mai lungi, s-a infiripat o viata comerciala prospera, dejugatorile devenind, treptat, targuri si orase prospere.” Ion Ghinoiu, Comoara Satelor, p. 211-214.

- Advertisement -spot_img

More articles

- Advertisement -spot_img

Latest article